Bancuta care îmi vorbea

Bancuta care îmi vorbea
Stii cum e sa mergi, sa mergi si sa te simti pierdut intr-un labirint pe o caldura coplesitoare? In "santurile" din cetatea Alba Iulia ma simteam ca in labirintul inventat de Micu' meu de care imi povestea cu atata entuziasm, dar parca ma simteam mai in siguranta cand era doar în imaginatia lui. Speranta a rasarit in mine cand am vazut un parculet si niste banci. Eu am fugit prima sa ma pun pe banca...pe cea mai apropiata. Si cum stateam asa linistita, vad ca pe ea scria "Gabri".
Hmmm... Nu stiam ca exista "numele" acesta. Credeam ca eu l-am inventat pentru micul meu. Când s-a nascut, nu am reusit sa ne punem deacord asupra prenumelui/lor. Eu vroiam sa fie "Tudor". Pentru ca in studentie eram topita după un Tudor. Avea 4 ani si era cel mai frumos si istet baietel pe care il intalnisem. Tudor a plecat, iar cand am aflat, in sufletul meu s-a rupt ceva sau poate a plecat cu el la Cer.  Apoi mi-am dat seama ca poate e mai bine asa, Tudor din sufletul meu era doar unul: baietelul cu cicatrici la cap pe care il cunoscusem la Oncologie.
Si asa am ramas pentru Micul meu la numele Gabriel. Un nume pe care il consider mult prea lung sa-l rostesc de 100 de ori pe zi. Gabi nu putea fi, pentru ca Gabi e tot in Cer si mintea mea face automat aceasta asociere. Asa ca o vreme ii spuneam pe celalalt nume, apoi din nou pe primul lui nume, prescurtat de data aceasta diferit: GABRI.
Si uite asa, o banca mazgalita m-a facut sa ma gandesc la viata. La faptul ca nimic nu e intamplator. Oricat de neinsemnat ar parea, totul se intâmpla cu un scop. Imi si imaginez cum Dumnezeu sau Universul e atat de destept incat muta strategic piesele. Nici macar durerile care ne vin prin cei din jur nu sunt intamplatoare. Multa vreme nu am inteles ca a ma ruga sa dispara oameni din zona nu e in beneficiul meu, dar atunci simteam ca trebuie cumva sa supravietuiesc, ca e prea mult. Am inteles intre timp, ca doar atunci cand ii vezi zilnic iti poti da seama cand te vindeci. Lipsa triggerului nu inseamna ca esti bine, e doar senzatia. E foarte usor sa fugi si e al naibii de greu sa stai cu acele emotii. Oamenii vin cu un scop in viata noastra: sa ne vedem pe noi, unde avem de lucrat, de sapat. Si Doamne, cat am sapat sa-mi dau seama ce se intâmpla... Inca mai sap, adesea habar n-am de unde vin, dar acum stiu sigur ca daca e ceva ce ma deranjeaza la cei din jur, trebuie sa ma intorc spre mine, de multe ori in trecut. Sa vad cu cine, cand si unde m-am mai simtit asa. Si apoi sa rescriu povestea cu ochii de acum. Durerea fara un sens este complesitoare. Te face sa te intrebi de ce ti se intampla chiar tie, constant ruleaza gandul ca nu e corect. Dar cand intelegi ca e sansa ta sa  te vezi si sa lucrezi cu tine, ca poti face schimbari in bine, totul capata sens. Nu oamenii ne displac sau ne plac, ci ceea ce activeaza ei in noi, ceea ce exista deja in noi, chiar daca nu ne amintim concret. Evenimente care pareau uitate care seamana cat de putin cu ce se intampla la un moment dat sau persoane din trecutul nostru pe care le proiectam asupra celor din prezent, modeleaza interactiunile noastre cu ceilalti. Totul e perceptie... de multe ori, familiaritate,... uneori sperantă. Oamenii vin in viata noastra cand e momentul potrivit. Cand suntem pregatiti. Vin ca sa ne fie mai bine (si lor la fel),  chiar daca pare ca ne rastoarna universul. E greu sa intelegem asta cand doare. Pentru că uneori doare atat de tare incat tot ce am vrea e sa fugim, sa nu mai simtim, sa ne trezim dintr-un coșmar.
Si vine apoi o vreme cand totul are sens si daca nu are, nascocim noi ceva chiar daca nu e adevarat. Si supravietuim. Ne stergem lacrimile, ne ridicam privirea si cumva reusim sa zambim iar vietii. 

Categorii

Compara produse

Trebuie sa mai adaugi cel putin un produs pentru a compara produse.

A fost adaugat la favorite!

A fost sters din favorite!